Poezie si Proza

Mieunând de durere şi străpunsă de arsuri în abdomen, mai mult târâş şi abţinându-mă să nu vărs, am reuşit, cu greu, să retrăiesc cu aceeaşi intensitate momentul zero.
Nu era însă decât un val de lumini care mă loviseră cu puterea unei avalanşe. O inegalabilă luptă corp la corp şi nimic altceva.
Nu simţeam decât o tensiune cerebrală ce încerca să mă ducă în pragul nebuniei, să mă scoată din minţi.


Am văzut kilometri întregi de pământ neîmblânzit, acoperit cu pietre şi sânge. Flăcări uriaşe se înălţau furioase şi înfârjite printre moviliţele de pământ răscolit şi parcă mereu în alertă. Arme invizibile, cu bubuituri de tunet, derulau limbi de foc nesfârşite şi aproape fără întrerupere, care făcea să dispară iarba câmpului.


Dintr-o groapă cuprinsă de o uriaşă limbă de foc, câţiva bărbaţi se târau afară plini de vânătăi şi răni purulente. Nu aveau o ţintă anume. Se târau la întâmplare, cât mai departe de fulgerul care îi zguduise atât de puternic. Erau murdari, cu hainele sfâşiate şi feţele desfigurate şi obosite.
Unul dintre ei îşi pierdu cunoştiinţa la doar câţiva paşi depărtare de locul din care cu greu reuşise să scape. Omul zăcea pe spate, spânzurându-şi mâinile de abdomenul sfâşiat de câteva zeci de aşchii de metal.
Sunetele discordante, aproape inumane ale bietului amărât se amestecară cu urletele înfiorătoare ale celorlalţi şi bubuiturile monştrilor de fier, ce încorpora toate ingredientele unui haos total.

La mai puţin de un metru în faţa mea, au dspărut sub pământ, trăgându-mă şi pe mine ăn adânc.
Era un adăpost lung de câţiva zeci de metri şi foarte îngust. O groapă în adevăratul sens al cuvântului, în care nevoia momentului m a obligat să mă refugiez îngrozită.
Brusc devenisem ţinta unui bombardament violent, într-un război care nu ea deloc al meu.
Spectacolul fulminant de lumini şi sunete îmi blocase capacitatea de a reacţiona. Eram pe jumătate moartă de spaimă. Mă simţeam zguduită în adâncul fiinţei dar îmi rămăsese totuşi puterea de a gândi raţional.
Mai întâi am observat locul acela sinistru şi incomod, menit a mă feri de rafalele neobositelor mitraliere. Apoi ochii au văzut îngroziţi oameni plini de sânge din cap până-n picioare. Sângele lor îmi stropise faţa iar duhoarea morţii îmi umplea nările.
Un blestem aruncat cu năduf de unul dintre ei, aproape mă transformă în statuie pentru că abia atunci iadul se dezlănţui.
Un amalgam de cuvinte grele au erupt cu presiune din gurile însângerate în ritmul răpăitului de mitralieră. Sângele ţâşnea în izvoare mici şi se împregnase în haine şi în păr. Frica îşi adăugase propria ei transpiraţie iar mişcările haotice ale soldaţilor-zombi crea iluzia incetinirii timpului.
Îmi venea să vărs.

Psihic eram complet dezechilibrată şi doar un singur gând îmi mai transpira cerebelul, dorinţa de evadare, de libertate şi linişte.
Nu era însă deloc atât de simplu încât să-ţi iei picioarele la spinare şi să dispari.

Sunt un om care se simte singur şi neînţeles. Uneori am impresia că sunt doar un bolnav insuficient vindecat. Alteori însă, las nebunia momentului să creeze deliciul unui consiliu imaginar în care povestea încâlcită a unei vieţi era sacrificată cu bună ştiinţă.
Accepterea acestui fenomen era posibilă datorită nestăvilitei sete de opiu, de cunoaştere, privind anumite lucruri, situaţii şi personaje. În trecerea anilor sute de întrebări mi-au înfierbântat curiozitatea însă, doar câteva mi-au pus imaginaţia pe jar.



În ochii familiei eram o femeie care ştia să intimideze şi să guste din plin bucuria triumfului. Eram o forţă lăuntrică capabilă să suporte priviri indiscrete şi replici formulate în paradoxuri.
Ce nu ştiau ei...
Adeseori mă pierdeam într-un lung monolog interior şi preferam o existenţă individuală, cu multă cafea şi tutun.
Asta eram eu.




Totul s-a schimbat într-o dimineaţă cu ceaţă densă şi rece. Rochia silfidă a iernii şi vântul mârâind ca o fiară sălbatică la porţile iadului, îmi zdrobea nervii şi aşa măcinaţi de nenumăratele gânduri care în timp îşi pierduseră echilibrul.
Gerul înfiorător avea un efect devastator asupra organismului uman. Vântul se pornise să urle ca şi cum şi-ar fi înăbuşit plânsul dedesubtul unor piei supuse la dezinsecţii severe. Şuieraul prelung îmi şfredelea creierii şi îmi simţeam genunchii tremurând.
Înaintam cu grijă pe asfaltul paralizat de îngheţ, mărginit de autoturisme. Ceaţa tulbure otrăvea simţul olfactiv, cel mai important izvor de informaţii, care nici nu bănuia ce dramă i se pregătea.
De undeva, din ceaţă, mi se arătă legănându-se o umbră. Nepăsătoar, cu braţele împreunate la spate, mă salută, plecând capul, foarte politicos.
- Săru' mâna, duduie! La dumneata veneam !
- La mine! zic şi afişez un zâmbet palid numai pentru că pe şira spinării simţeam multiple furnicături.
- Da! răspunse cu o voce al cărui timbru vocal îmi părea extem de cunoscut. Vin la dumneata ca la un om care le ştie pe toate şi îi ajută pe alţii să nu mai înţelagă nimica.
- Poftim! am bâiguit eu indignată de cuvintele stranului personaj. Mă scuzaţi, cine eşti dumneata ?
În acel moment, când vocea îi deveni brusc ascuţită, îmi dădeam seama că trecătorii mă priveau ciudat. Gândeam că erau probabil uimiţi de înfăţişarea, cel puţin bizară, a interlocutorului meu, care tocmai începuse să-şi agite braţele ca şi cum ar fi încercat să-şi motiveze cauza oarecum criptică şi periculoasă.
- Duduie, reluă el cu aerul unui om care ştie ce spune. Chiar în acest moment simt că există în dumneata puteri ciudate, care prin nebunia lumii îşi caută identitatea îndelung disputată. Nici vorbă să ne întreţinem pe marginea acestei probleme. Viziunile noastre sunt tulburi iar creierul unan incapabil să stocheze şi să analizeze, atâta informaţie cât ar fi necesară pentru a ştii şi a regăsi imediat liniştea. Ştiu, este natural să vrei să ştii însă, atunci când ştii prea multe în timp ce alţii nu ştiu nimic, riscul de a deveni o paria, creşte ameninţător.
Despre mine nu sunt multe de spus. Sunt, dacă vrei, doar un biet câine de pază şi sunt aici doar pentru o mână ca tine. Acum, când liniştea ta stă cu gura căscată la cer, am fost trimis să te întâlnesc. Şi pentru că asta e tot ce trebuie să ştii, mă pregătesc să plec. Nu-ţi fie teamă. Mă voi întoarce atunci când liniştea ta va căuta uitarea. Uitând, vei înţelege şi vei decide.
Cu aceste tulburătoare cuvinte, misteriosul personaj dispăru, lăsându-mă aşa cum eram : singură şi neliniştită.



Mintea mea, bombardată de obicei de o mulţime de plângeri verbale, era acum lac de sudoare. O sudoare îngheţată, de piatră grea, în spatele căreia aştepta boala, mizeria şi moartea.
Mânată de aceeaşi curiozitate care imi guvernează de secole viaţa, am pornit ca fulgerul pe urmele necunoscutului.



O clipă mi se păru că nişte cruci negre mărşăluiau în ceaţa tulbure a acelei dimineţi, şi am crezut că vor năvăli peste mine cu feţele lor livide şi misterioasele lor taine vii.
Îmi simţeam picioarele grele şi m-am oprit, rotindu-mi privirea buimacă ca şi când aş fi căutat ceva şi nu ştiam ce. Chiar atunci un bătrân se opri lângă mine dar, buzele mele crispate de mârâieli păsăreşti, îl obligă să scuture din cap şi aparent nepăsător se îndepărtă, ca omul pe pământ.
Nu ştiu ce l-a făcut să se oprească şi nici ce l-a determinat să renunţe dar, am simţit atunci cum liniştea mea murea strivită sub bocancii uzaţi ai bărânului.
Eram uluită, orbită de o lumină care îmi dădea o puternică senzaţie de ardere. Nu reuşeam să înţeleg nimic.
Era doar o biată dimineaţă de februarie în care nu se întâmpla nimic.


Mieunând de durere şi stăpunsă de arsuri în abdomen, mai mult târâş şi abtinându-mă să nu vărs, am reuşit să retrăiesc cu aceieaşi intensitate, momentul zero. Nu era însă decât un val de lumini care mă loviseră cu puterea unei avalanşe. O luptă, corp la corp şi nimic altceva.
În concluzie, tot nu reuşeam să înţeleg. Nu simţeam decât o tensiune cerebrală ce încerca să mă ducă în pragul nebuniei, să mă scoată din minţi.

mi-am ridicat faţa din umbra flăcărilor
pe care nu m-am încumetat să le sting
pentru simplul motiv că eu am nevoie de tine

la treizeci şi ceva de ani mă preocupă mai mult persoana mea
şi zâmbetul meu care se caută pe sinel
a douăzeci şi ceva de ani un bărbat e o poveste în pat
un film mişto pe care îl urmăreşti cu sufletul la gură
cu inima în stomac şi artificii aprinse sub piele
ca să mă înţelegi mai bine
miros a toamnă a ploaie a rămăşiţe uitate la marginea veriiî
n dormitorul meu s-a instalat anotimpul musonului
şi vise târzii stau înghesuite în ramele întinse prin casă

până să vii
întorceam stelele nopţii cu faţa la perete
trăgând linii plictisite
peste alte linii plictisite

eu
sunt femeia aceea
care îţi spune tot ce trebuie să faci
atunci cînd timpul îşi adună degetele
în pumn îmi pot citi viitorul în unghii false
vino să vezi
sunt gata să desenez dumnezei
pe o inimă care mă roagă să nu tai din cruce
eu
sunt femeia aceea
care ţi-a trîntit un e-mail cu şerpi
s-ar întinde ca o gumă de mestecat
pînă la tine
ar veni cu genunchii la gură
pentru că te-a văzut mic şi urît
absolut fără nici o prejudecată
eu
sunt femeia aceea
care o să-ţi dea un pahar cu apă
dintr-o lacrimă a noroiului
clipind din faruri ca tu să întelegi
că înca îţi mai poate controla respiraţia
şi toate lucrurile acelea
de care cu greu îţi mai aduci aminte
eu
sunt femeia aceea
care îţi spune tot ce nu trebuie să faci
uneori simt că pot aluneca într-o parte
asemeni unei cruci căzute peste pământ
vino să vezi
sunt gata să te dau dracului
în următoarea secundă

pe oase carnea se strînge
neagră ca noaptea
ce-mi îngheaţă articulaţiile

nisipul îmi curge
frunzărit de tăcerea
strămoşilor din nerăbdări

cimitirele şi-au luat nume de botez
şi din gură le ies fluturi
care seamănă cu matrioska rusească

vor emigra în spatele acestora
e un loc în care pătrunde în carne nisipul
lacrimă cu lacrimă

simt cinismul pămîntului
îi aud glasul turbat
ca pe o bandă de magnetofon cehoslovac

un cor descreierat
recită "Moştenitorii lui Stalin"
nu şi-au pus cenuşă-n cap

au spart nuci şi capete de fluture
şi-au croit aripi de vînt şi
au sărit în flăcări

---------

şi rămîne o lume lipsită de scuze

.

pînă aproape de moarte
îmi zdrelesc genunchii de faţa bisericii
poate trezesc vreo scînteie
poate se trece timpul sub lupă
înainte să devin cenuşă
şi să mă vărs salcie între cer şi ape

o, mamă! îţi aminteşti
m-ai născut prematur dintr-o neînţeleasă de bărbat durere
m-ai născut copil urlînd în scutece
m-ai învăţat să strîng în pumn tăcerea şi plînsul
să vorbesc despre viaţă şi ...

...totuşi azi trebuie să vorbim
despre cum zace răsturnată ultima moleculă a umorului
despre pisicile mioape mieunînd monocord şi stîngaci
şi mamă
trebuie să mai vorbim despre jude şi despre
lumina de la capătul tunelului.

de girofarul salvării ce zici?

mamă
pot îngheţa de ce-ar putea unii să creadă
dar tare aş vrea să fur
icoanelor sfănţii


.

.


două halouri de apă amară
în care s-au stins ţigări cu pictograme horror
şi alte piese de teatru

un deget străin ridică praful de pe mobilă
şi vederea dublă îmi risipeşte cîteva nopţi
îmi provoacă un anumit soi de alergie de toamnă
ca o aprindere spontană

la polul opus
aud sunete ciudate şi văd mozaic de cuvinte potrivite
de parcă cineva ar vrea să scoată pămîntul din mine
apoi obsesia pentru ceva sau cineva
îmi mai risipeşte căteva nopţi

*

ştii
cînd mi-am lipit obrazul de palma ta
am învăţat să tac
acum sunt doar eu şi firul de păianjen

nu înţelegi, nu-i aşa?
este una din nopţile acelea
cînd nu se inventase încă america


.

pînă aproape de leagănul versanţilor
te-ai desenat baroc
cu jumătate de gură
acolo unde sunt dealurile mai înalte
te-ai căţărat vertical şi discret
îmi tremura curbele
pentru că ele ştiu să vibreze
pe muzica lui dumnezeu
mi se strîng pleoapele
şoapte se refulează în poezie
ca o coadă de evantai răsfirată
într-un fel de peşteră mai goală
mai mult cu apă termală
decît cu piatră şi umbre...

.


- înăuntrul meu -
ceva încă îţi mai păstrează parfumul - pe obraz
ca o pasăre pe gheaţă
uneori îşi mai pierde echilibrul
iar din când în când
face lună plină

abia acum îmi dau seama
pe lângă tine
sânii mei obişnuiau să danseze goi
prin alte anotimpuri - în umbra cărora
mirosea vremelnic a primăvară

- ai uitat -
cum ne fumam ţigările dimineaţa
când te căutam în cafea
îţi spuneam că aş vrea să te întâlnesc
acolo unde plouă cuminte şi putem respira în zăpezi

- înăuntrul meu -
amintirile încep să-mi vorbească
- de foarte de sus -
despre femeia în flăcări
pe care ai iubit-o cândva
şi lacrimile o iau uşor la vale


.

.


- în toiul nopţii -
aud paşi
pe hol - locul unde se întâmplă mereu ceva -
cresc buruienile vecinei
care plânge întotdeauna cu motive înflorate
şi abia în primăvara asta o să înveţe să plângă fără motiv
o să alerge desculţă prin ploaie
- ea ştie -
îmi plac la nebunie femeile pentru că ele ştiu să înveselească bărbaţii
care se minunează de fiecare dată când fac din noapte zi
pentru că mereu - în mintea lor -se întâmplă ceva
nu ştiu ce deşi mereu le văd agitate şi pline de viaţă

acum stau pe întuneric - în pat-
mintea mea îşi propune o oglindire în trecut -
în toiul nopţii -
se aud paşi
pe hol - locul unde se întâmplă mereu ceva -
vecina îşi poartă picioarele pe tocuri înalte să atragă atenţia
- ea ştie -
îmi plac la nebunie femeile care merg pe tocuri - pe jos
prin cameră stau împrăştiate hârtii -
şi eu care ţin în braţe o clipă albastră
care orăcăie ca o broască de uşă atinsă de uitare


.